Așezările omenești sunt concentrate în depresiuni, dealuri cu locuri mai ferite, pe văile râurilor, unele dintre ele având şi rol strategic militar – Măcin şi Luncaviţa. Cele mai multe din localităţile Dobrogei au formă neregulată, gospodăriile fiind specifice celorlalte aşezări din Dobrogea de Jos: „curte închisă”, de factură agro pastorală, cu elemente clare pentru „gospodăria cu curte dublă” şi anume oborul sau ograda animalelor şi oborul sau curtea casei. Țăranii aveau mare grijă față de animale, orientând dispunerea casei și celelalte dependințe față de punctele cardinale: grajdurile sunt dispuse în majoritatea cazurilor spre răsărit și casa spre celelalte puncte cardinale cu excepția nordului, direcție dominantă a Crivățului.
Gospodăria tradiţională include – „cămăruța” sau „polata”(bucătăria de vara sau iarnă), „damul” cu grajduri separate pentru vaci, boi , spații pentru pleavă şi furaje de iarnă, „saiaua oilor” „salamacul”, „cocina” pentru porci, „hambarul cu pivniţă” , „curnicul”, „sasaiacul”, „celarul”, „portița”, „poarta de intrare cu căruța”, „șura cu paie ” în grădină.
Elementele tradiționale ale specificului dobrogean: casa în stil vagon cu camere înşiruite, cu acoperişuri în două ape, cu stuf, cu frontoane îmbogăţite cu lemn traforat, cu lemnărie colorată în albastru şi verde şi pereţi cu var alb.
Granitul din Munţii Măcinului a fost folosit la pilele podului de la Cernavodă, pentru pavaje în Franța, Turcia, Germania. Aici au fost aduși mulți pietrari din Italia şi Grecia, ca dovadă familiile urmașilor acestora care locuiesc şi azi în Greci.
Majoritatea familiilor din localităţile învecinate parcului au ca sursă de venit secundară activităţile agricole sau creşterea animalelor. În toate localitățile există dispensare medicale, școli generale, grădinițe, în unele localități școli profesionale sau licee, cămine culturale, unități de alimentație publică.
Preocupările şi stilul de viaţă din localitățile învecinate parcului se desfăşoară de sute de ani în strânsă legătură cu pajiștile stepice învecinate localităţilor, pădurea, poienile, pășunile, muntele şi de asemenea cu zonele umede învecinate Dunării. Locuitorii din cele mai vechi timpuri şi-au făcut o tradiţie din folosirea resurselor naturale din zonele învecinate pentru produse necesare în gospodărie – lemnul, stuful, nutreț pentru animale, plante medicinale, fructe de pădure, ciuperci, etc.
Printre îndeletnicirile tradiţionale ale localnicilor se numără astăzi agricultura(culturi cerealiere, pomi fructiferi), pescuitul, cultivarea viței de vie, creşterea animalelor (cabaline, ovine, porcine), apicultura, horticultura şi comercializarea produselor de natură animală sau vegetală în târgurile din zonă, producţia meşteşugăreasca cu o îndelungată tradiţie(în prezent aflata în declin). Se remarcă cioplitul în piatră, prelucrarea stufului, prelucrarea lemnului, confecţionarea pieselor de port popular sau/şi a obiectelor de artizanat.
Domenii ale industriei reprezentate în zonele învecinate parcului: industria ușoara, industria alimentară, industria lemnului, industria minieră.
Multe din formele tradiţionale de viaţă şi muncă s-au menţinut. Caii şi măgarii sunt încă folosiţi pentru mijloacele traditionale de transport; rasele de animale întâlnite în zonă nu sunt însă dintre cele mai performante, aceasta ducând la o productivitate mică.
Casele, uneltele şi multe din obiectele folosite în viaţa de zi cu zi sunt simple şi realizate şi astazi în unele gospodării din materiale locale şi cu o tehnică tradiţională. O caracteristică aparte o reprezintă arhitectura tradiţională, casele din lut cu acoperişuri din stuf, împrejmuiri din lemn simplu, sau îngrădituri pentru animale din stuf.
Un alt specific al zonei îl reprezintă obiceiurile cu ocazia diverselor evenimente (sărbători, nunţi, botezuri, înmormântări), manifestări cu specific local – serbari câmpeneşti, festivaluri, târguri, etc., care constituie adevărate parade ale portului popular tradiţional.